Imaginează-ţi că eşti într-o cameră, este întuneric beznă. Ţi-e foarte sete. Undeva este un pahar cu [apă]. Nu ştii unde.
Ce faci?
Înlocuieşte [apă] cu ce îţi doreşti cel mai mult. Bani? Un loc de muncă? O soţie sau un soţ? Sau doar pe cineva aproape? De ce ţi-e sete?
Ce faci acum?
Dumnezeu nu ţi-a spus să nu bei din [apă].
Dumnezeu nu ţi-a spus să bei din [apă].
Mai poţi? Cât de sete îţi este? E [apă] undeva în cameră.
Ce faci?
Adolescenţii şi-au exprimat dorinţa de a discuta despre complexe. Ce sunt complexele? De ce apar? Cum poţi să scapi de ele? Dar mai important: ce spune Dumnezeu despre asta? Singura părere care contează este a Lui.
Pavel ne dă un îndemn interesant în Romani 12:3:
Prin harul, care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă, pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia.
Ne evaluăm după măsura de credinţă dată de Dumnezeu fiecăruia. Nu după cât de frumoşi suntem? Sau cât de deştepţi? Nu contează cine e tata? Sau câte şcoli am terminat? CV-ul meu cel foarte stufos…? Nu. Contează câtă credinţă ai primit.
Dar cum ştiu ce măsură de credinţă am primit?
“Ieremia 2:33 Ce bine ştii să-ţi întocmeşti căile când este vorba să cauţi ce iubeşti! Chiar şi la nelegiuire te deprinzi.“
Cred că cel mai grav păcat al meu este că îmi plac lucrurile care îmi plac. Foarte mult. Mai mult decât ascultarea. Şi apare un divorţ între ceea ce ştiu că e bine să fac - ceea ce mă îndeamnă cugetul meu, şi ceea ce aleg - confortul, plăcerea, eschivarea.
Cum fac să schimb întrebarea care îmi curge prin vene: “Îmi place sau nu?” într-una corectă, centrată pe Dumnezeu, şi nu pe poftă?
comentarii recente