to ask or not to ask

O parte din procesul nostru de luare a deciziilor este cea în care cerem sfaturi celor din jurul nostru. Câte capete, atâtea păreri. Fiecare răspunde după cum se simte în ziua respectivă, după vremea de afară sau cursul valutar.

Oameni care cred că ne cunosc, că ştiu situaţia în care suntem şi care se cred înţelepţi. De “sfatul” lor mai bine mă lipsesc.

V-a spus cineva vreodată: “Mă voi ruga, mă voi gândi, şi îţi voi spune după aceea sfatul meu.”? De la astfel de oameni vreau sfaturi, dar nu păreri despre viaţa mea, auzite în piaţă.

Cui îi cerem sfatul?

Reciproca.

Ce fel de sfaturi dăm noi? Ne place să ne dăm cu părerea despre orice, şi mai ales despre vieţile celor din jurul nostru. Nu ajută. Din contră, poate dărâma foarte uşor.

Luca 6:31 Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel.

Paradoxal

Creştinismul este paradoxal şi ilogic.

Dumnezeu răsplăteşte la fel pe cei care au muncit diferit. Dumnezeu cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi. Dumnezeu ne spune să ne aruncăm în gol. Pur şi simplu. Pentru că El spune aşa, pentru că El ştie mai bine. Dar nu ne spune ce înseamnă acest “mai bine”. Trebuie să Îl credem pe cuvânt şi să sărim.

Noi ce facem?

Aducem logica în ecuaţie. Ne uităm la ce se vede, analizăm situaţia, cerem păreri, tragem concluzii.

Totul în timp ce ne rugăm ca El să ne arate pe ce cale să mergem.

Şi se întâmplă lucruri. Divine. Ilogice. Dumnezeu ne vorbeşte clar printr-un verset, prin situaţii, printr-un cântec auzit la momentul potrivit, prin coincidenţe. Şi noi o luăm de la capăt: analizăm situaţia, cerem păreri, tragem concluzii.

Şi ajungem frustraţi. Şi nu mai ştim ce să credem. Ce se vede, ce e logic? Sau ce ştim că e ascuns, e de la El, deseori împotriva raţiunii şi mersului firesc al lucrurilor, deseori un motiv de batjocură pentru cei din jur.

Ce-ar fi să ignorăm ce se vede, şi să ne încăpăţânăm să credem ce nu se vede. Lucrurile ascunse pe care Dumnezeu ni le dezvăluie să nu le forţăm să intre în realitatea evidentă, în logica raţională. Nebunie în ochii lumii? Poate şi în ochii fraţilor.

Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. (Evrei 11:1)

Is your Jesus Pink?

Pornind de La Pătrăţosu.

Pink Jesus este o scuză. E o mască pe care o porţi pentru a ţine încă firea vie. E un costum caraghios care îţi gâdilă firea în loc să o răstignească.
Te ţine departe de moartea prin care Dumnezeu vrea să treci astfel încât să poţi spune: “Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine.”
Când eşti mâhnit şi încercat, Smile! Jesus loves you! Ne e teamă de durere. Zâmbeşte, Cineva te iubeşte, o să fie totul bine. Şi zâmbeşti la gândul că o să fie cum vrei tu până la urmă.

Sau…. mai bine trăieşte durerea încă unei morţi, a unei alte părţi din tine care nu I-a fost predată Lui. Vei zâmbi după aceea, de bucurie că El este Domn în viaţa ta, plin de recunoştinţă pentru că El ştie într-adevăr mai bine!

Domnul să zdrobească din noi orice minciună pe care Satan atât de uşor o pune în mintea noastră. Să ne prefacem prin înnoirea minţii noastre, să acceptăm durerea şi suferinţa prin care Dumnezeu ne face tot mai mult asemănători cu Domnul Isus. Not pink!

Promisiuni anulate?

Cum e când îţi vorbeşte Dumnezeu? Cum e când te rogi mult timp pentru un lucru, şi până la urmă se întâmplă şi îl primeşti? Când trăieşti realitatea de a primi ceva de la Dumnezeu, special pentru tine? Când ştii că e de la El?

Aşa a trăit şi Avraam. În repetate rânduri, Dumnezeu îşi împlineşte promisiunile faţă de el, şi îi răspunde la rugăciuni. Suntem fascinaţi de povestea vieţii lui… când deodată, apare un scurtcircuit: episodul în care Dumnezeu îi cere lui Avraam să îl aducă jertfă pe fiul său, Isaac. Dacă am citi cartea Genesa pentru prima dată, cu siguranţă că în acest punct ne-am opri perplecşi. Dar noi ştim sfârşitul prea bine ca să ne mai impresioneze astăzi. Uriaşa credinţă a lui Avraam, predicată din nou şi din nou, ni se pare ireală şi ne complexează. O acceptăm şi ne gândim că noi nu am fi putut face ce a făcut el.

Şi totuşi… Doar atât?

Dumnezeu îi spune lui Avraam ce să facă, dar nu îi dă un loc exact: “Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria, şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune.”

Urmează două zile de călătorie. Ce era în mintea şi mai ales în inima lui Avraam? De ce i-a dat Dumnezeu acest răgaz? Ce a discutat cu fiul său în aceste zile? Acelaşi Dumnezeu care l-a promis pe Isaac, care şi-a împlinit făgăduinţa, acum îi cere să omoare făgăduinţa? Ca şi cum “Ştii Avraam, m-am răzgândit, nu mai facem aşa.” Au trecut astfel de gânduri prin mintea lui Avraam? S-a frământat?

Ce faci tu când Dumnezeu pare că îşi anulează promisiunile? Când îţi dă ceva, şi ştii că este de la El, şi peste ceva vreme îl ia, sau îţi cere să I-l dai?