Dezamăgirea doare. Nimeni nu se gândeşte: “Hmmm…. îmi doresc să fiu dezamăgit! De mult timp nu am mai fost, şi parcă mi-e dor…”. Nu ne rugăm să ne dezamăgească cineva. Deşi poate ar trebui.

Prea uşor ne creştem aşteptările faţă de cei din jur. Începem o relaţie. De prietenie. La început e suficient să ştim că se gândeşte cineva la noi. Apoi, pe măsură ce ne implicăm mai mult, vrem să ne aducă ceva bun în drum spre casă, să ne trimită o vedere din vacanţă. Peste puţin timp doar flori nu mai sunt suficiente, trebuie să fie Florile Preferate. Ne dăruim şi vrem să fim trataţi la fel înapoi. Deja ştim sigur că vom primi un cadou. Dar TREBUIE să fie Cadoul La Care Ne Gândim Noi, nici mai mult nici mai puţin… Nu vroiam decât să se gândească cineva la noi; acum vrem doar să ne citească gândurile. Cu cât creşte implicarea, cresc şi aşteptările.

La fel aşteptăm de la Dumnezeu lucruri. Şi sigur nu ne iubeşte, dacă nu ne împlineşte aşteptările cele mai fierbinţi. Ne rugăm constant, citim Biblia după plan, şi… aşteptăm ca Dumnezeu să ne răspundă şi să ne dea, să Îşi facă şi El partea. Nu, El nu este genie-in-a-bottle şi prin planul Lui perfect nu este articolul: “Omul va fi răsfăţat prin împlinirea tuturor dorinţelor şi poftelor sale. Eu, Dumnezeu, voi avea grijă de acest lucru.”

Când lucrurile încep să meargă bine pentru noi, ni se pare că semănăm cu superman/woman tot mai mult. Şi credem că putem face din ce în ce mai multe, din ce în ce mai bine; că putem mulţumi pe cât mai mulţi oameni şi că fericirea lor depinde de noi. Şi realitatea ne doare… Suntem dezamăgiţi de noi înşine. Nu, nu suntem supereroi şi nu le putem face pe toate. Nu ştim toate lucrurile şi nu îi putem mulţumi pe toţi cei din jurul nostru.

Şi, inevitabil, din nou şi din nou, suntem dezamăgiţi. De ce nu ajunge să fim dezamăgiţi o singură dată?

Pentru că dezamăgirea este bună. Excelentă! Dumnezeu arde podurile pe care ni le construim singuri spre Insula Autoîmplinirii. Gândiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă într-adevăr cei din jur ne-ar citi gândurile şi fiecare dorinţă ar fi satisfăcută. Dacă Dumnezeu ar lucra aşa cum ne aşteptăm noi. Dacă am putea realiza tot ce ne propunem, dacă toţi cei din jur ar fi încântaţi de noi. Cine ar fi dumnezeul nostru atunci? Am ajunge pe Insula Autoîmplinirii. Acolo Dumnezeu nu are loc.

Ce bine că după amăgire, vine şi dez-amăgirea. Şi ne întoarcem, nu fără durere, la Cel Care Ne Poate Împlini Cu Adevărat.