Maximizarea frustrării

Mă tot frământă în ultima vreme această întrebare: despre ce e vorba în creştinismul nostru cel de toate zilele? Creştinismul modern, neoprotestant. Despre prezenţa la biserică sau despre a intra în prezenţa lui Dumnezeu? Despre a face fapte bune, sau despre a-i iubi pe oameni din toată inima? Despre mine sau despre El?

După ce se întoarce cineva la Domnul, este supus unor instructaje, de tot felul, învaţă proceduri cu un număr perfect de paşi pentru diferite situaţii de criză (Ce să faci când te confrunţi cu ispita, Cum să fii un lider, Ghidul vestimentar al creştinului model, Cum să aştepţi, Cum să ucenicizezi, Cum să spui oamenilor despre Domnul Isus, ş.a.m.d.). Totul pare concentrat pe dezvoltarea unor abilităţi noi, pe deprinderea unor tehnici interumane care să îi asigure o existenţă de succes, cum altfel. Biserica produce astăzi creştini de succes, perfect adaptaţi în biserică şi în lumea în care trăiesc.

Şi totuşi, ceva e greşit aici.

În primul rând, produsul final nu este un creştin de succes, ci unul frustrat. Din ce în ce mai frustrat. Cu fiecare predică în care i se spune ce să facă, cum să facă mai bine, mai mult, cât de mult să zâmbească şi câte persoane să evanghelizeze pe săptămână. El nu poate. Pentru că e marcat de experienţe din trecut, pentru că are slăbiciuni, pentru că are nevoi, pentru că în cele din urmă, e singur. De fapt, pentru că e doar om. Ni se zugrăveşte în faţa ochilor caracterul Domnul Isus, ni se explică foarte clar că trebuie să ajungem ca El, dar este o povară mult prea grea.

Încet-încet discursul interior se transformă şi el, iar frustrarea creşte. “Nu reuşesc.” Prin negarea traumelor din trecut: “trebuie să iert şi să uit, să nu trăiesc în trecut”. Negarea durerii: “viaţa merge înainte, nu mă doare nimic, sunt puternic”. Autoînvinovăţirea: “sigur am greşit cu ceva, de-aia am ajuns aici”. Şi lista rămâne deschisă.

Nu vreau să dau vina pe sistem, nu ştiu cine e vinovat. Dar ceva nu funcţionează. Nu suntem creştini transformaţi din temelii. Ne amăgim singuri. Ne dezvoltăm personalitatea foarte mult şi ne ajustăm caracterul, doar puţin.

Am fost uimită să recitesc Evrei 11, să văd ce binecuvântări au primit oamenii pe care Biblia îi laudă. Cam asta au primit: “În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite”. Adică ei nu credeau că promisiunile lui Dumnezeu înseamnă un job bine plătit, o soţie tânără şi frumoasă/un soţ frumos şi deştept, o casă cu grădină, biserici pline, săli de conferinţă arhipline şi mulţi vizitatori pe blog. Ei doreau lucruri care încă nu se vedeau, un loc în care nu au ajuns în timpul vieţii.

Evrei 11:13 În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ.

Evrei 11:39 Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit.

N-au primit.