Voia Lui cea… cum?!

La sfârşit nu există decât două feluri de oameni - cei care spun Domnului: “Facă-se voia Ta” şi cei cărora Dumnezeu le spune, într-un sfârşit: “Facă-se voia ta“. Toţi cei care sunt în Iad îl aleg. Fără această alegere conştientă nu ar putea exista nici un Iad. Bucuria nu-i va fi refuzată vreodată nici unui suflet care-o doreşte serios şi statornic. Cei care caută găsesc. Celor care bat li se va deschide.

C.S. Lewis

Ce anume îţi doreşti serios şi statornic? Ce cauţi din toată inima ta?

Când te gândeşti la voia lui Dumnezeu te trec fiori reci? Sentimente de vinovăţie? Sau bucurie şi pace adâncă, pentru că ştii că e cel mai bun lucru care ţi se poate întâmpla?

Voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi desăvârşită? Voia Sa care înseamnă planuri gândite şi construite de Însuşi Dumnezeu, doar pentru tine, pentru desăvârşirea ta, pentru sfinţirea şi transformarea ta după chipul Fiului Său? Îţi poţi dori altceva decât lucrurile pentru care bate inima lui Dumnezeu?

Da… îţi poţi dori… şi mă întreb ce anume ne orbeşte atât de tare, încât să nesocotim voia Lui pentru noi, atât de des şi cu atâta hotarâre?

The Will Of God

THE WILL OF GOD

The will of God will never take you,
Where the grace of God cannot keep you.
Where the arms of God cannot support you,
Where the riches of God cannot supply your needs,
Where the power of God cannot endow you.

The will of God will never take you,
Where the spirit of God cannot work through you,
Where the wisdom of God cannot teach you,
Where the army of God cannot protect you,
Where the hands of God cannot mold you.

The will of God will never take you,
Where the love of God cannot enfold you,
Where the mercies of God cannot sustain you,
Where the peace of God cannot calm your fears,
Where the authority of God cannot overrule for you.

The will of God will never take you,
Where the comfort of God cannot dry your tears,
Where the Word of God cannot feed you,
Where the miracles of God cannot be done for you,
Where the omnipresence of God cannot find you.

O mândrie după voia lui Dumnezeu

Mândria în sensul arogant, o cunoaştem, şi ne rugăm să ne păzească Domnul de ea. Dar Isak Dinesen, în cartea “Out of Africa”, vorbeşte despre un alt fel de mândrie. Una bună. Una pe care fiecare copil al lui Dumnezeu ar trebui să o aibă.

Mândria este credinţa în intenţia pe care a avut-o Dumnezeu atunci când ne-a creat. Un om mândru este conştient de această intenţie şi aspiră să o realizeze. El nu aspiră spre fericire sau confort, ce pot fi irelevante pentru intenţia lui Dumnezeu în ce îl priveşte. Succesul lui este planul lui Dumnezeu, dus la bun sfârşit cu succes, şi el este îndrăgostit de destinul său.
Oamenii lipsiţi de mândrie, nu sunt conştienţi de ideea pe care a avut-o Dumnezeu atunci când i-a creat, şi uneori te fac să te îndoieşti că a existat vreodată ideea, sau te fac să crezi că dacă a existat, s-a pierdut, şi cine să o găsească din nou? Ei ajung să accepte drept succes ceea ce alţii garantează că este succesul, şi să-şi aprecieze fericirea, şi chiar şi pe ei înşişi, după cursul zilei.

De multe ori am crezut că smerenia înseamnă să umbli cu nasul în praf, şi să nu ridici ochii de-acolo. Satana ne aduce aminte mult prea des că nu suntem nimic, prin noi înşine. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne-a răscumpărat şi ne-a dat o identitate nouă, un destin veşnic. Cred din toată inima că putem merge cu capul sus şi cu cerul oglindit în ochii noştri.

Suntem idei ale Dumnezeului Creator.

Alegi tu sau Dumnezeu?

Zilele trecute l-am întrebat pe Domnul [pe un ton mai revoltat, recunosc] ce se întâmplă cu familiile creştine. De ce devine divorţul atât de răspândit în bisericile creştine? De ce relaţiile dintre fete şi băieţi, în biserici, sunt pline de amăgiri, dezamăgiri şi răni adânci? De ce auzim atât de des replica: “Am crezut că e aşa şi aşa, dar m-am înşelat.” Ce nu funcţionează? Mulţi mimează bine creştinismul, dar sunt morminte văruite. Cum poţi fi sigur de ceva în lumea în care şi creştinismul devine relativ?

Domnul mi-a răspuns, pe un ton mai puţin revoltat decât al meu.

În primul rând, El ne-a dat o libertate extraordinară. De a alege. Suntem atât de liberi încât putem alege să mergem în iad. Suntem atât de liberi încât putem alege să începem o relaţie, şi chiar să ne căsătorim cu cine vrem noi. El nu ne va opri, nu ne va călca în picioare voinţa. În dragostea Sa, ne îndeamnă, ne călăuzeşte, ne arată ce să facem. Dar decizia este a noastră. Ascultăm de El sau de inima noastră?

Întreagă

Nu-mi lipseşte nici o buclă,
Nici un gram
Nici un dram de-nţelepciune,
Nici o zi şi nici un an.
Sunt aici, acum, atâta,
Toată-a Ta şi toată-n Tine.

Tu eşti Mirele
Ş-de-odată toate visele-s cu Tine.
Nici mai mult, nici mai puţine.

Toată, ‘ntreagă-aşa cum sunt,
Întreagă sunt.
Nici mai mult, nici mai mică,
Nici mai ‘naltă, nici mai tare.
Nici mai iute, nici mai dreaptă.
Toată-atâta sunt: ÎNTREAGĂ.

Nici un cântec mai curat,
Nici o haină mai frumoasă,
Tu nu ceri,
Nici mai mult decât atâta:
Câtă sunt, exact atâtă.
ÎNTREAGĂ SUNT.

12 iulie 2007

Reality check

Singura certitudine
pe care îţi poţi baza viaţa
fără să rişti nimic
este
dragostea desăvârşită a lui Dumnezeu
pentru tine.

Ce spun de fapt vorbele noastre?

Despre ce vorbeşti cel mai mult?

Şcoală? Haine? Maşini? Campionatul European de Fotbal? Roland Garros?
Poker? Promovări şi măriri de salariu? Despre alţii? Despre mine?

De ce vorbim despre ce vorbim? Pentru că ne interesează subiectele? Sau pentru că vrem să ascundem ceea ce ne interesează de fapt? Vrem să ne camuflăm durerea discutând cu nonşalanţă despre tot felul de lucruri?

Despre ce ai vrea să vorbeşti cel mai mult? Ce cuvinte ai vrea să strigi din toată inima…. dar te iau fiorii când te gândeşti că ar putea auzi altcineva? De ce?

Ce s-ar întâmpla dacă…

Ce să le spun?

Mă uit la mine. La viaţa mea de zi cu zi, şi la anii de când sunt creştină.

Mă uit în jur. La creştinii pe care îi cunosc şi la felul în care ei trăiesc. La ceea ce spune viaţa lor.

Ce mesaj se aude din rândurile noastre? Bâlbâieli, cu zgomot de capace căzute din dulap, scârţâit de roţi şi tot ce vă mai vine în minte… Un sunet nedesluşit.

Ca şi popor (al lui Dumnezeu) suntem derutaţi, posomorâţi, plictisitori şi plictisiţi, abătuţi, deprimaţi… NEFERICIŢI! Fără Viaţă în noi şi fără poftă de viaţă. Trăim altceva decât vestim. O altă Evanghelie, nu cea a bucuriei… una a plictiselii şi depresiei…

Sunt convinsă că sunt excepţii, şi sunt sigură că fiecare are perioade, mai bune sau mai rele.

Dar asta se vede din afară.

Ce le pot spune prietenilor mei care îşi trăiesc tinereţea cum vor ei, sunt fericiţi şi împliniţi aşa, aici şi acum?

[ sper să nu se simtă nimeni lezat de ceea ce am scris... sunt frământări personale... aşa se vede de la mine acum... spune-ţi-mi că nu este aşa! ]

Dezamăgire

Dezamăgirea doare. Nimeni nu se gândeşte: “Hmmm…. îmi doresc să fiu dezamăgit! De mult timp nu am mai fost, şi parcă mi-e dor…”. Nu ne rugăm să ne dezamăgească cineva. Deşi poate ar trebui.

Prea uşor ne creştem aşteptările faţă de cei din jur. Începem o relaţie. De prietenie. La început e suficient să ştim că se gândeşte cineva la noi. Apoi, pe măsură ce ne implicăm mai mult, vrem să ne aducă ceva bun în drum spre casă, să ne trimită o vedere din vacanţă. Peste puţin timp doar flori nu mai sunt suficiente, trebuie să fie Florile Preferate. Ne dăruim şi vrem să fim trataţi la fel înapoi. Deja ştim sigur că vom primi un cadou. Dar TREBUIE să fie Cadoul La Care Ne Gândim Noi, nici mai mult nici mai puţin… Nu vroiam decât să se gândească cineva la noi; acum vrem doar să ne citească gândurile. Cu cât creşte implicarea, cresc şi aşteptările.

La fel aşteptăm de la Dumnezeu lucruri. Şi sigur nu ne iubeşte, dacă nu ne împlineşte aşteptările cele mai fierbinţi. Ne rugăm constant, citim Biblia după plan, şi… aşteptăm ca Dumnezeu să ne răspundă şi să ne dea, să Îşi facă şi El partea. Nu, El nu este genie-in-a-bottle şi prin planul Lui perfect nu este articolul: “Omul va fi răsfăţat prin împlinirea tuturor dorinţelor şi poftelor sale. Eu, Dumnezeu, voi avea grijă de acest lucru.”

Când lucrurile încep să meargă bine pentru noi,

Diferiţi cum?

Ca şi tineri creştini ne bucurăm să fim diferiţi de lume, şi chiar suntem atenţi la acest lucru: cum ne îmbrăcăm, cum vorbim, ce muzică ascultăm… Ne pasă de mărturia noastră în faţa prietenilor necreştini. Şi în general reuşim să fim diferiţi.

V-aţi gândit vreodată că poate suntem doar diferiţi… şi atât? Poate doar arătăm diferit. Dar nu aveţi prieteni care nu îl cunosc pe Dumnezeu şi totuşi se îmbracă decent?… Colegi de liceu care nu fumează şi nu înjură?… Oameni morali şi integri, dar care nu sunt născuţi din nou. Unde e diferenţa atunci? Adânc în inima noastră, nu?

Cum vrea Dumnezeu să fim diferiţi? Cred că trebuie să aducem în lume altceva decât o înfăţişare diferită şi un comportament diferit. Suntem aici ca să arătăm dragoste. Sau mai bine, suntem aici ca să arătăm lumii Dragostea. Dragostea care nu are o explicaţie logică şi care nu aşteaptă nimic în schimb. Dragostea care se bucură să iubească şi atât.

Nu vorbesc în clişee. Dragostea e ceea ce ar trebui să ne facă diferiţi de cei fără Dumnezeu. Felul în care Îl iubim pe Dumnezeu, cu toată inima noastră, cu toată mintea, cu tot cugetul… cu întreaga fiinţă. Şi mai mult, felul în care ne iubim unii pe alţii.

Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii. (Ioan 13.35)

Eu nu Îl iubesc pe Dumnezeu aşa. Şi relaţiile mele cu cei din jur lasă de dorit. Dar mă rog să Îl cunosc pe El mai mult, şi să fiu umplută de dragostea Lui, ca să pot iubi la rândul meu.

Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi. (1 Ioan 4.19)