Ce să le spun?

Mă uit la mine. La viaţa mea de zi cu zi, şi la anii de când sunt creştină.

Mă uit în jur. La creştinii pe care îi cunosc şi la felul în care ei trăiesc. La ceea ce spune viaţa lor.

Ce mesaj se aude din rândurile noastre? Bâlbâieli, cu zgomot de capace căzute din dulap, scârţâit de roţi şi tot ce vă mai vine în minte… Un sunet nedesluşit.

Ca şi popor (al lui Dumnezeu) suntem derutaţi, posomorâţi, plictisitori şi plictisiţi, abătuţi, deprimaţi… NEFERICIŢI! Fără Viaţă în noi şi fără poftă de viaţă. Trăim altceva decât vestim. O altă Evanghelie, nu cea a bucuriei… una a plictiselii şi depresiei…

Sunt convinsă că sunt excepţii, şi sunt sigură că fiecare are perioade, mai bune sau mai rele.

Dar asta se vede din afară.

Ce le pot spune prietenilor mei care îşi trăiesc tinereţea cum vor ei, sunt fericiţi şi împliniţi aşa, aici şi acum?

[ sper să nu se simtă nimeni lezat de ceea ce am scris... sunt frământări personale... aşa se vede de la mine acum... spune-ţi-mi că nu este aşa! ]

Renunţare… sau nu

De ce e aşa uşor să renunţi la ceva ce îţi place, pentru cineva care e important pentru tine? Nici nu trebuie să îţi ceară să renunţi. Doar dacă auzi că nu e de acord cu ceva, parcă nici ţie nu îţi mai place, nu mai vrei să faci lucrul respectiv.

De ce, deşi spunem că Dumnezeu e important pentru noi, nu renunţăm… câteodată nici nu ne gândim să renunţăm… la ceea ce ne place nouă dar nu îi place Lui?

Cum anume?

Versetul meu preferat spune: “Eu, zice Domnul, te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta.” (Psalm 32:

Cum ne călăuzeşte Domnul? Ne rugăm ca El să ne arate care este următorul pas… “Să accept jobul ăsta sau nu?”, “Să mă întâlnesc cu persoana asta sau nu?”, “Cum să mă port faţă de ea?”, “Să mă implic în lucrarea asta?”, “Să vorbesc sau să tac?”… Ne rugăm şi postim, le spunem şi altora să se roage şi să postească împreună cu noi.

Cum vine călăuzirea? Versete, predici, cărţi, persoane, circumstanţe, gânduri… Când prin toate Domnul spune acelaşi lucru, înseamnă că ne călăuzeşte în direcţia respectivă.

De câte ori însă am luat deja decizia în inima noastră, şi nu mai contează ce ne spune Domnul? Ne rugăm doar pentru a primi confirmare pentru o decizie pe care am luat-o de capul nostru deja… Venim cu o inimă vicleană înaintea Domnului, spiritualizăm procesul de căutare a călăuzirii, pentru a ne linişti inimile…

Cum ştiu că ceea ce eu înţeleg că este călăuzire din partea Domnului, nu este de fapt de la mine? Cum ştiu că sunt călăuzită de El şi nu de dorinţele mele?

Promisiuni anulate?

Cum e când îţi vorbeşte Dumnezeu? Cum e când te rogi mult timp pentru un lucru, şi până la urmă se întâmplă şi îl primeşti? Când trăieşti realitatea de a primi ceva de la Dumnezeu, special pentru tine? Când ştii că e de la El?

Aşa a trăit şi Avraam. În repetate rânduri, Dumnezeu îşi împlineşte promisiunile faţă de el, şi îi răspunde la rugăciuni. Suntem fascinaţi de povestea vieţii lui… când deodată, apare un scurtcircuit: episodul în care Dumnezeu îi cere lui Avraam să îl aducă jertfă pe fiul său, Isaac. Dacă am citi cartea Genesa pentru prima dată, cu siguranţă că în acest punct ne-am opri perplecşi. Dar noi ştim sfârşitul prea bine ca să ne mai impresioneze astăzi. Uriaşa credinţă a lui Avraam, predicată din nou şi din nou, ni se pare ireală şi ne complexează. O acceptăm şi ne gândim că noi nu am fi putut face ce a făcut el.

Şi totuşi… Doar atât?

Dumnezeu îi spune lui Avraam ce să facă, dar nu îi dă un loc exact: “Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria, şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune.”

Urmează două zile de călătorie. Ce era în mintea şi mai ales în inima lui Avraam? De ce i-a dat Dumnezeu acest răgaz? Ce a discutat cu fiul său în aceste zile? Acelaşi Dumnezeu care l-a promis pe Isaac, care şi-a împlinit făgăduinţa, acum îi cere să omoare făgăduinţa? Ca şi cum “Ştii Avraam, m-am răzgândit, nu mai facem aşa.” Au trecut astfel de gânduri prin mintea lui Avraam? S-a frământat?

Ce faci tu când Dumnezeu pare că îşi anulează promisiunile? Când îţi dă ceva, şi ştii că este de la El, şi peste ceva vreme îl ia, sau îţi cere să I-l dai?

ce se întâmplă noaptea?

De ce avem nevoie de somn? De ce avem nevoie de atât de mult somn? Practic, 25-30% din viaţă dormim. Dumnezeu ne-a făcut astfel. Dar de ce?

Care este scopul lui Dumnezeu din spatele somnului? Ce se întâmplă cu noi noaptea, când dormim?

De multe ori adorm cu un fel de inimă şi mă trezesc cu un alt fel. Câteodată are legătură cu ce visez, altă dată nu. Periodic, mi se schimbă registrul viselor. Câteva nopţi la rând visez lucruri noi şi uimitoare, cu o atmosferă nouă, foarte vie, cu detalii foarte multe. Şi în zilele acelea trăiesc cu atmosfera din vis. De ce?

Ce se întâmplă cu noi noaptea?

Ţi-e sete?

Imaginează-ţi că eşti într-o cameră, este întuneric beznă. Ţi-e foarte sete. Undeva este un pahar cu [apă]. Nu ştii unde.

Ce faci?

Înlocuieşte [apă] cu ce îţi doreşti cel mai mult. Bani? Un loc de muncă? O soţie sau un soţ? Sau doar pe cineva aproape? De ce ţi-e sete?

Ce faci acum?

Dumnezeu nu ţi-a spus să nu bei din [apă].

Dumnezeu nu ţi-a spus să bei din [apă].

Mai poţi? Cât de sete îţi este? E [apă] undeva în cameră.

Ce faci?

Complexat?

Adolescenţii şi-au exprimat dorinţa de a discuta despre complexe. Ce sunt complexele? De ce apar? Cum poţi să scapi de ele? Dar mai important: ce spune Dumnezeu despre asta? Singura părere care contează este a Lui.

Pavel ne dă un îndemn interesant în Romani 12:3:

Prin harul, care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă, pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia.

Ne evaluăm după măsura de credinţă dată de Dumnezeu fiecăruia. Nu după cât de frumoşi suntem? Sau cât de deştepţi? Nu contează cine e tata? Sau câte şcoli am terminat? CV-ul meu cel foarte stufos…? Nu. Contează câtă credinţă ai primit.

Dar cum ştiu ce măsură de credinţă am primit?

Aşa sunt

“Ieremia 2:33  Ce bine ştii să-ţi întocmeşti căile când este vorba să cauţi ce iubeşti! Chiar şi la nelegiuire te deprinzi.“

Cred că cel mai grav păcat al meu este că îmi plac lucrurile care îmi plac. Foarte mult. Mai mult decât ascultarea. Şi apare un divorţ între ceea ce ştiu că e bine să fac - ceea ce mă îndeamnă cugetul meu, şi ceea ce aleg - confortul, plăcerea, eschivarea.

Cum fac să schimb întrebarea care îmi curge prin vene: “Îmi place sau nu?” într-una corectă, centrată pe Dumnezeu, şi nu pe poftă?

Har sau consecinţe?

Harul este paradoxal. Prima definiţie a harului pe care am învăţat-o în cadrul uceniciei: “A nu primi ceea ce meriţi”.

Dar principiul din Galateni 6:7 “Ce seamănă omul, aceea va şi secera.” spune altceva.

Suntem învăţaţi mai degrabă acest principiu, decât paradoxul harului: “Faptele tale, alegerile tale au consecinţe. Mâine vei culege roadele a ceea ce semeni astăzi. În ceea ce priveşte păcatul, trebuie să suporţi consecinţele, chiar dacă l-ai mărturisit şi te-ai întors de la el. Dacă cineva trece prin încercări, sigur are vreun păcat nemărturisit, şi le merită din plin.”

Aşa ne înstrăinăm de har, noi înşine, şi avem grijă să luăm şi pe alţii cu noi.

Funcţionează acest principiu  în era harului?

job

Toată viaţa (foarte luuuungă de altfel… ) am ştiut că voi fi programator (nu îmi place termenul “programatoare”). Tatăl meu este programator, am urmat aceeaşi facultate ca şi el. Şi am ajuns programator. Acum sunt în mare cumpănă, pentru că văd că nu mi se potriveşte. Ce-i de făcut? O iau de la capăt cu şcoala? Merg mai departe şi strâng din dinţi?

Îmi doresc să fac ceva care să mă acapareze cu totul, să nu mă uit la ceas când se termină programul. Dar trebuie să fac şi bani, nu? Şi să fiu şi foarte bună în ceea ce fac.

Încotro?