Being married

Being married is awesome. And hard. Harder than I thought. Maybe I didn’t think it through, actually.

It’s like a mirror that stares back at you every single day. There’s no hiding from it. You can try to stall the reality check, but then it hits harder when you finally decide to face it. And then you see. You see yourself, just the way you are. That bare naked soul of yours. And it scares you to pieces sometimes. Because you have to be torn in order to be mended together like you were supposed to be in the first place. Not mended „back”, mended „forward”.

Being married heals. Old wounds that you can’t remember having, reopen. Patterns that used to crawl inside you in complete darkness are exposed as monsters. But then you’re reborn, a better you, the burden lighter, the smile brighter. And you know, you know this is the best thing that could have happened to you.

I Will Do My Own Thing

Today I found my unexpressed state of mind online. Marco said it well: Do your own thing. And that’s where I’m going.

I want to do many things and improve my life, build a future… all of the cliches that fill up books, magazines and speeches by important people. I won’t wait until I have a plan, or more money, or the right feeling. I don’t care if my back is killing me today. I will do my thing.

Writing is one of my dreams. I will write here, about dreams and happenings, fashion and work. Miscellaneous and random. All these added up make who I am.

Building our home: cooking, decorating, indoor activities. I am not alone anymore and I’m getting married this fall 🙂 

Working as a front-end developer is something I really enjoy. After 6 years of searching for the right job, I found it. It is still exciting after 17 months, I am not getting tired or bored.

Running is my passion. I never thought I could run for 10km, but I started small, added meters gradually and then I reached the 10km mark. My dream is to run a marathon. I have a knee that bothers me when I run long-distance, but I will not give up. I have to run that marathon in this lifetime!

Singing is something I will always enjoy doing. I sang in choirs and small groups, fantasized about having my own band, but nothing more. Tried to take canto lessons but gave up after a couple of lessons. I am not determined to invest time in choir rehearsals just yet, but maybe someday I will again.

There are many other things that don’t fit my program these days, or is it that my program doesn’t fit them? Reading, pampering myself with massages and treatments, hairdos and fancy outfits, DIY projects, catching up with old friends… But I learned that there is a time for everything. Their time will come.

Until then, I will do my own thing.

Sunt un copil

Ma doare o vorbă răutăcioasă, mă dor atitudini negative, mă doare supărarea altor oameni și mă sfâșie suferința celor foarte dragi.

Cred ce mi se spune, nu sunt suspicioasă și nici circumspectă. Pur și simplu cred.

Visez cu ochii deschiși, îmi fac speranțe foarte ușor și am așteptări de la oameni.

Mă bucur de nu mai pot că ninge și m-aș juca cu orice „căciel” care dă din coadă la mine.

Nu știu să fiu altfel. Trebuie?

Me da um cantinho

Oare ai vreodată nevoie de mai mult? Când iubești, ți-ajunge un colț de pâine pe un colț de masă, atâta timp cât îl împarți. Un colț de pat e suficient doar dacă e încălzit.

Și totuși, ai nevoie de un colțișor. Al tău, în care să te întâlnești cu tine, pe care să îl împarți cu tine însuți, în care să nu fie nevoie să dai explicații, să ai grijă să nu deranjezi, să nu incomodezi. În care confortul tău e cel mai important. În care ceea ce îți place ție, oricât de random ar fi, e important, nu trebuie explicat sau exemplificat. Pentru că tu știi deja de ce îți place și e ok.

Me da un cantinho în brațele tale și în mine.

Homo nelimitatus

Problema este că nu putem alege simultan tot. Așa că trăim paralizate de indecizie, terorizate că fiecare alegere ar putea fi una proastă. La fel de neliniștitoare este și situația în care reușești să faci o alegere, iar după aceea te simți de parcă, luând o decizie concretă, ai fi asasinat o altă fațetă a ființei tale. Alegând Ușa Numărul Trei, ne temem să nu fi ucis o parte diferită – dar de o importanță la fel de mare – a sufletului nostru, care nu s-ar fi putut manifesta decât dacă am fi trecut pragul Ușii Numărul Unu sau al Ușii Numărul Doi.

Filozoful Odo Marquad a remarcat ca în limba germană există o corelație între cuvântul zwei (doi) și cuvântul zweifel (îndoială), sugerând că două lucruri din orice categorie generează automat posibilitatea incertitudinii în viețile noastre. Închipuiți-vă viața în care o persoană este confruntată în fiecare zi nu cu două, nici măcar cu trei, ci cu zeci de alegeri, și puteți începe să înțelegeți de ce lumea modernă a devenit, în ciuda tuturor avantajelor sale, o mașinărie generatoare de nevroze de cea mai mare gravitate. Într-o lume cu o asemenea abundență de posibilități, mulți dintre noi ajung să fie vlăguiți de indecizie. Sau deraiem de nenumărate ori de pe drumul vieților noastre, dând înapoi pentru a încerca ușile pe care le-am neglijat în prima rundă, disperați ca de această dată să alegem corect. Sau ajungem să comparăm compulsiv – să ne măsurăm mereu viața raportând-o la viața altei persoane, întrebându-ne în secret dacă n-ar fi trebuit să urmăm calea aceleia.

Toate aceste alegeri și toate aceste dorințe neîmplinite pot ajunge să bântuie într-un mod ciudat viețile noastre moderne – de parcă fantomele tuturor celorlalte posibilități pentru care nu am optat ar rămâne pentru totdeauna într-o lume a umbrelor aflată în jurul nostru, întrebându-ne în permanență: „Ești sigur că asta ți-ai dorit cu adevărat?”

Elizabeth Gilbert