Ce să mănânc astăzi? Cu ce să mă îmbrac? Ce fac diseară? Oare cine va predica duminică? Am destui bani să merg în tabără? Dar oare o să fie fain? Ce carte să mai citesc? Are rost să citesc?
Mintea noastră lucrează mereu. Îmi place să mă opresc din iureşul de gânduri şi decizii zilnice, din ritmul ameţitor în care se succed orele, săptămânile, anii, şi să îmi pun intenţionat nişte întrebări mai consistente.
Întrebarea de ieri însă m-a speriat. “Doamne, mai eşti cu mine? Dar… mai sunt eu cu Tine?” Dincolo de comportamentul de creştin, de activităţile specifice pocăiţilor, practic, dincolo de stilul de viaţă creştin, ce rămâne? Suntem bine cu Dumnezeu cu adevărat?
Ce înseamnă să fii cu Dumnezeu şi El să fie cu tine? Cum poţi şti dacă El este cu tine? Ce înseamnă de fapt părtăşia Duhului Sfânt? Poate fi doar o impresie, un sentiment… doar de atâtea ori ne-am înşelat, crezând că Dumnezeu vorbise…
Nu poţi şti ce va urma. Nu poţi şti cum va fi viaţa ta peste un an, peste 5 sau 25. Gândeşte-te cum te aşteptai să fie viaţa ta astăzi. Când ai împlinit 18 ani, aveai planul bine făcut în mintea ta. Voi urma facultatea asta, după aceea masterul. Între timp mă voi căsători şi până la 30 de ani cred că voi avea si 2 copii. Te-a luat viaţa prin surprindere până acum? Dacă eşti tânăr, distracţia de-abia acum începe.
Mintea şi inima sunt construite pentru a face planuri. Cel mai mult facem planuri şi vise despre Marea Dragoste, Partenerul Ideal, Sufletul Pereche… sau cum vreţi să îi spuneţi. Ne ajută mult şi poveştile cu prinţi şi prinţese în copilărie, apoi în adolescenţă fanteziile legate de vreo vedetă “perfectă”, iar filmele romantice, comedii sau drame, ne hrănesc iluziile.
Ce aşteptări are o fată de 20 şi ceva de ani de la un băiat?
Ce aşteptări are o tânără femeie de la bărbatul cu care este logodită?
Realiste sau nu?
Să facem un exerciţiu: să înlocuim “şi vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi” cu situaţiile concrete pe care le vedem în familiile noastre şi în jurul nostru. Certuri. Mânie. Suferinţă. Probleme financiare. Soţi creştini care încep să bea şi devin violenţi. Soţii care pierd o sarcină purtată cu greu timp de 5-6 luni. Copii care se nasc cu nevoi speciale. Părinţi bolnavi de cancer şi luaţi de lângă copii prea devreme. Accidente de maşină absurde.
Nu, nu acestea sunt aşteptările noastre. Dar dacă ne deschidem ochii vedem. Dacă ne uităm dincolo de fantezie, vedem tărâmul real, în care fericirea este împletită cu suferinţa. Nu se pot despărţi. Orice lucru extraordinar din viaţa ta este pe marginea prăpastiei. Îl poţi pierde oricând. Nu ştii ce va urma.
read more…
De ce renasc visele din nou si din nou?… Pentru că indiferent prin ce trecem, oricât de mult ne doare, vrem la fel ca înainte. Ce vrem nu se schimbă. Nici sub zale şi armuri îmbrăcate frenetic şi de-a-ndoaselea. Ce vrem rămâne acolo. Şi visăm din nou.
Nu mi-a plăcut deloc Economia în liceu. Poate pentru că îmi place prea mult să merg la cumpărături? 
Nici acum nu înţeleg mare lucru din toate discuţiile despre criza economică, împrumuturi de la F.M.I. şi bugete. Astăzi am primit linkul acesta: The Crisis of Credit. O prezentare a situaţiei economice din Statele Unite, special concepută pentru cei ca mine.
Prezentarea face parte din dizertaţia de masterat a lui Jonathan Jarvis, “The Crisis of Credit Visualized”, în cadrul Media Design Program, la Art Center College of Design din Pasadena, California.
Scopul punerii în formă a unei situaţii complexe cum este criza creditării este acela de a prezenta esenţa situaţiei celor nefamiliarizaţi sau neiniţiaţi.
Jonathan Jarvis
Nu s-au produs revelaţii economice de proporţii în mintea mea. Dar am aflat lucruri interesante.
Mai mult însă decât subiectul acestei prezentări, m-a încântat realizarea grafică. De la culori, fonturi şi până la zâmbetele satisfăcute ale investitorilor. Sunetele care acompaniază fiecare animaţie sunt perfecte şi vocea naratorului foarte potrivită.
Din perspectiva unui designer… l-aş atârna pe un perete în Luvrul Designului Grafic
Continuând meditarea asupra subiectului Mândriei, C.S. Lewis face nişte afirmaţii şocante. Pe mine m-au pus pe gânduri serios… Se încearcă motivarea oamenilor de la amvoane, prin creşterea stimei de sine, pentru a-i ţine departe de păcat. Şi funcţionează! Te gândeşti că eşti copilul lui Dumnezeu, fiu de rege sau prinţesă, şi atunci nu se cuvine să păcătuieşti.
Nu e asta mândrie?
Lepădarea de sine nu se mai poartă însă.
C.S. Lewis: “Este înfricoşător că cel mai grav dintre toate viciile se poate strecura neştiut în chiar centrul vieţii noastre religioase. Însă se poate înţelege de ce. Viciile celelalte, mai puţin grave, ne vin de la diavolul ce ne munceşte prin intermediul firii noastre animale. Dar acesta nu ne vine chiar deloc prin intermediul firii animale. El vine direct din Iad. Este pur spiritual; în consecinţă, el este cu mult mai subtil şi mai letal.
Din acelaşi motiv, Mândria poate fi folosită pentru dominarea viciilor simple. Chiar dascălii fac de multe ori apel la Mândria vreunui şcolar sau, cum o numesc ei, respectul faţă de sine, pentru a-l face să se comporte cum trebuie; mulţi sunt acei oameni care şi-au învins laşitatea, desfrânarea sau temperamentul iute la mânie învăţând să se gândească la ele ca fiind sub demnitatea lor – adică prin Mândrie.
Diavolul râde. El este foarte mulţumit să vă vadă devenind caşti, curajoşi şi stăpâni pe sine atâta timp cât el îşi instaurează fără încetare în voi Dictatura Mândriei – la fel de mulţumit ar fi el să vă vadă vindecaţi de degerături dacă, în schimb, ar fi lăsat să vă dea un cancer. Căci Mândria este un cancer spiritual: ea devorează însăşi posibilitatea iubirii, a mulţumirii, sau chiar a bunului simţ.”
C.S. Lewis continuă:
“Mândria a fost principala cauză a nenorocirii în orice naţiune şi în orice familie de la începutul lumii. Alte vicii pot uneori să-i unească pe oameni: puteţi găsi camaraderie, glume şi legături de prietenie printre beţivi sau desfrânaţi. Însă Mândria înseamnă întotdeauna duşmănie – ea este duşmănie, şi nu numai o duşmănie între doi oameni, ci duşmănie faţă de Dumnezeu.
Un om mândru priveşte întotdeauna de sus la lucruri şi la oameni; însă bineînţeles că atâta timp cât priveşti de sus, nu poţi vedea ce este deasupra ta.
Acest lucru ridică o întrebare teribilă. Cum se face că oameni care sunt atât de vădit roşi de Mândrie, pot spune că au credinţă în Dumnezeu şi cum pot părea în proprii lor ochi atât de pioşi? Mă tem că asta înseamnă că se închină unui Dumnezeu imaginar. Ei recunosc teoretic că nu sunt nimic în prezenţa acestui Dumnezeu fantomatic, însă de fapt îşi imaginează tot timpul că El îi bate pe umăr şi îi consideră cu mult mai buni decât oamenii de rând. Presupun că la acest fel de oameni se gândea Hristos când a spus că vor veni unii şi vor predica despre El şi vor alunga draci în numele Lui, pentru ca să li se spună, la sfârşitul lumii, că El nu i-a cunoscut niciodată.
Oricare dintre noi se poate trezi în orice moment în această capcană mortală. Din fericire, avem la dispoziţie un test. Oridecâteori descoperim că viaţa noastră religioasă ne face să ne considerăm buni – şi mai ales, mai buni decât altcineva – cred că putem fi siguri că asupra noastră lucrează nu Dumnezeu, ci diavolul. Adevăratul test prin care poţi şti că te afli în prezenţa lui Dumnezeu este că fie uiţi de tine cu desăvârşire, fie te vezi ca fiind ceva mic şi murdar. Mai bine este să uiţi cu desăvârşire de tine.”
Amin.
Discursurile lui C.S. Lewis mă fascinează. Argumentele lui sunt atât de naturale încât mă întreb cum de nu mi-am dat seama singură de concluzii, înainte de a le citi. Ultimele descoperiri sunt despre mândrie. Subiect sensibil. Mai ales că am fost acuzată că sunt mândră. Şi, recunosc, după prima reacţie de revoltă, am simţit un fior de mândrie că sunt considerată mândră. Un semnal de alarmă, înclin să cred. Un simptom al unui păcat, al Mândriei desigur.
C.S. Lewis caracterizează Mândria astfel:
“După spusele înţelepţilor creştini, viciul esenţial, acel rău al tuturor relelor, este Mândria. Desfrânarea, mânia, lăcomia, beţia şi toate celelalte sunt nişte înţepături de insectă în comparaţie cu ea: prin Mândrie a devenit diavolul ceea ce este. Mândria este calea către toate celelalte vicii: este starea de spirit complet opusă lui Dumnezeu… Dacă doriţi să aflaţi cât de mare este acest păcat în dumneavoastră, cel mai simplu mod de a o face este să vă întrebaţi: “Cât de mult detest ca alţii să mă dojenească, să refuze să mă bage în seamă, să se amestece în treburile mele, să mă trateze de sus sau să facă pe grozavii?”
Când apare o situaţie negativă neaşteptată în viaţa noastră, când pierdem o persoană dragă, fie prin despărţire, fie prin moarte, când aflăm că cineva din familie are cancer, când ne pierdem locul de muncă, sau pur şi simplu lucrurile pe care le anticipam nu se întâmplă cum vrem noi, cum reacţionăm?
În 1969, Elisabeth Kübler-Ross în cartea sa, “Despre moarte”, a elaborat 5 stadii prin care trece un pacient atunci când află că este în stare terminală. Ulterior, aceste etape au fost adoptate şi în explicarea suferinţei din viaţa de zi cu zi, în traume minore sau majore.
Reacţia umană la criză – cele 5 stadii
1. Negarea
2. Mânia
3. Negocierea
4. Depresia
5. Acceptarea
Şi un video pentru ilustrarea acestor stadii, şi de asemenea pentru a încheia într-o notă veselă un post iniţial trist.
Cum te simţi după ce vezi acest videoclip? Care sunt primele gânduri care îţi vin în minte?
